| s-4
| Pentru v < v0 efectul fotoelectric nu se mai produce. |
| s-5
| v0 este o caracteristică a metalului. |
| s-6
| Fizica clasică nu poate explica aceste legi. |
| s-7
| Clasic, ne-am fi așteptat ca la creșterea fluxului luminos electronul extras să aibă viteze mai mari. |
| s-8
| Experiența arată că la creșterea intensității luminii se mărește numai numărul de electroni emiși în unitatea de timp, dar nu și energia lor. |
| s-9
| Energia electronilor emiși depinde numai de frecvența luminii incidente (nu și de intensitate). |
| s-10
| În 1905 Albert Einstein nu numai că a postulat caracterul cuantic al proceselor de absorbție și emisie a radiației (ipoteză introdusă de Planck), ci a susținut că astfel de proprietăți sunt inerente naturii radiației însăși (energia dintr-un fascicul de lumină monocromatică sosește în porții de valoare hv; |
| s-11
| această cuantă de energie poate fi transferată complet unui electron atunci când acesta este încă în metal). |
| s-12
| Din relația (154) se constată că energia electronilor emiși crește liniar cu frecvența, dar este independentă de intensitatea luminii. |
| s-13
| Numărul de electroni emiși este proporțional cu numărul cuantelor incidente și deci cu intensitatea luminii. |
| s-14
| Pentru o anumită tensiune de frânare Uf electronii nu mai ajung la anod, deoarece lucrul forțelor electrostatice compensează energia cinetică a electronilor ieșiți din metal. |
| s-15
| Millikan a verificat experimental relația (154), trasând curbele de variație a energiei cinetice a electronilor emiși în funcție de frecvența radiației incidente, pentru diferite metale, obținând drepte paralele din a căror pantă a determinat constanta lui Planck. |
| s-16
| În anul 1923 Arthur Compton a constatat că radiațiile X difuzate (împrăștiate) de electronii „liberi ” din atomii grafitului sau parafinei sunt formate atât din radiații ce nu și-au modificat lungimea de undă, cât și din radiații care și-au mărit lungimea de undă. |
| s-17
| Prin electroni „liberi ” se înțeleg acei electroni a căror energie de legătură cu atomul de care aparțin este mai mică decât energia fotonului incident. |
| s-18
| Electronii de valență ai elementelor ușoare (Li, Be, B) sunt slab legați în atom, putând fi considerați ca electroni „liberi ”. |
| s-19
| Fenomenul nu poate fi explicat pe baza teoriei ondulatorii (clasice). |
| s-20
| Ca și efectul fotoelectric, efectul Compton poate fi interpretat corect doar admițând că radiațiile X, asemenea radiațiilor luminoase, au un caracter corpuscular, fiind formate din fotoni cu o energie determinată. |
| s-21
| Având o masă foarte mică, electronul poate ajunge ușor la viteze mari și deci calculul privind „ciocnirea ” fotonului de energie hv0 cu un electron liber trebuie efectuat pe baza teoriei relativității. |
| s-22
| Pentru simplificarea calculelor vom presupune că electronul se află în repaus înainte de „ciocnire ”. |
| s-23
| Se constată că valoarea deplasării Compton delta lambda crește când unghiul de difuzie theta crește de la 0 la pi, este independentă de natura substanței difuzante (la unghiuri de difuzie egale) și de lungimea de undă lambda 0 a radiației incidente. |
| s-24
| Intensitatea radiației deplasate crește cu theta și scade cu Z (numărul de ordine al substanței difuzante). |
| s-25
| Intensitatea radiației difuzate la lungimea de undă lambda scade dacă lambda 0 crește. |
| s-26
| Pentru a explica stabilitatea și spectrul atomilor de hidrogen, Bohr a introdus în anul 1913 două postulate: |
| s-27
| 1) Electronul se poate roti în jurul nucleului numai pe anumite orbite circulare staționare (atomul poate exista numai într-un șir discret de stări staționare). |
| s-28
| În aceste stări staționare energia este constantă; electronul nu absoarbe și nu emite energie (în contradicție cu legile electromagnetismului clasic, în care o sarcină în mișcare accelerată emite un spectru continuu de radiație). |
| s-29
| 2) Atomul absoarbe sau emite energie numai la trecerea dintr-o stare staționară în altă stare staționară. |
| s-30
| Orbita electronului este determinată de condiția de echilibru dinamic (forța centripetă este forța electrostatică). |
| s-31
| Semnul minus al energiei totale arată că între electron și nucleu se exercită o forță de atracție, astfel că energia electronului legat de nucleu este mai mică decât energia electronului liber, separat de nucleu. |
| s-32
| Deci semnul minus arată că electronul se află într-o stare legată în atom. |
| s-33
| S-a presupus că nucleul este fix, lucru care este incorect, deoarece atât nucleul, cât și electronul se rotesc în jurul centrului lor de masă comun. |
| s-34
| Centrul de masă comun se confundă cu nucleul numai atunci când masa nucleului este infinit de mare față de masa electronului. |
| s-35
| Această corecție a constantei Rydberg produce o deplasare a spectrului în cazul diferiților izotopi, numită deplasare izotopică. |
| s-36
| Liniile seriilor spectrale Lyman, Balmer și Paschen au fost descoperite cu mult timp înaintea lui Bohr. |
| s-37
| Intensitatea liniilor spectrale scade treptat pe măsură ce se micșorează lungimea de undă. |
| s-38
| Nu există o separare netă între seriile spectrale, acestea suprapunându-se parțial. |
| s-39
| Fiecare serie spectrală are o lungime de undă limită, începând de la care apare apoi spectrul continuu (limita seriei se obține pentru k = infinit). |
| s-40
| O confirmare directă a existenței nivelelor de energie discrete în atom este dată de principiul de combinare al lui Ritz, descoperit cu opt ani înainte ca teoria lui Bohr să fie expusă. |
| s-41
| Acest principiu arată că dacă se dau numerele de undă pentru două linii spectrale ale aceleiași serii, diferența lor va fi egală cu numărul de undă pentru o a treia linie spectrală a aceluiași atom (experimental nu se observă toate liniile spectrale determinate pe baza acestui principiu, datorită existenței unor reguli de selecție). |
| s-42
| O altă confirmare a teoriei lui Bohr cu privire la existența nivelelor de energie discrete în atom a fost dată de experiențele lui Franck și Hertz din 1913. |
| s-43
| Prin bombardarea atomilor cu electroni, atomii absorb numai acele porții de energie care corespund exact unei energii de excitare a lor. |
| s-44
| Electronii obținuți prin încălzirea unui filament F sunt accelerați de câmpul electric dintre filament și grila G. |
| s-45
| Placa A din apropierea grilei se află la un potențial mai scăzut decât grila (diferența de potențial dintre grilă și placă fiind de 0,5 V). |
| s-46
| În interiorul tubului în care se găsesc cei trei electrozi se află vapori de mercur la presiunea de circa 1 torr (1 mm Hg). |
| s-47
| Dacă diferența de potențial Ug dintre filament și grilă crește, în circuitul plăcii apare un curent care prezintă scăderi bruște pentru valori ale tensiunii egale cu un multiplu de 4,9 V. |
| s-48
| Fiind încărcată pozitiv în raport cu placa, grila poate capta electronii care și-au pierdut aproape complet energia în urma ciocnirilor inelastice suferite cu atomii de mercur (acești electroni nu pot învinge potențialul de frânare dintre grilă și placă). |
| s-49
| În urma ciocnirii inelastice energia electronilor este transferată atomilor de mercur, care trec într-o stare excitată, dar revin la starea inițială după un timp foarte scurt, prin emisia unei radiații cu lungimea de undă 2537 A. |
| s-50
| Pentru U = 9,8 V are loc o ciocnire neelastică într-un punct aflat la mijlocul distanței dintre filament și grilă, când electronul are energia de 4,9 eV și o altă ciocnire neelastică în apropierea grilei, când electronul accelerat atinge din nou 4,9 eV și pierde această energie, care este preluată de un atom de mercur. |
| s-51
| Astfel se verifică ipoteza discontinuității stărilor energetice ale atomilor. |
| s-52
| Sommerfeld tratează relativist mișcarea electronului pe o orbită eliptică, justificând existența structurii fine a liniilor spectrale, dar nici modelul său nu este acceptabil, deoarece folosește noțiunea de traiectorie bine definită. |
| s-53
| Radiațiile X descoperite de Rontgen în 1895 sunt radiații electromagnetice de mare energie, ale căror lungimi de undă sunt cuprinse între 0,0005 A și 10 A. |
| s-54
| Ele sunt produse prin bombardarea unei ținte metalice de către electroni de mare energie. |
| s-55
| Un dispozitiv pentru obținerea radiațiilor X este format dintr-un tub de sticlă vidat în care termoelectronii emiși de catodul K bombardează anodul A. |
| s-56
| Tuburile de puteri mari au un înveliș metalic cu ferestre special amenajate, care pot fi străbătute de radiațiile X emise. |
| s-57
| Anodul poate fi răcit prin circulație de apă sau de ulei. |
| s-58
| Radiația X poate fi pusă în evidență cu ajutorul unor ecrane fluorescente (platinocianura de bariu, wolframatul de calciu), al unor plăci fotografice sau cu un detector bazat pe ionizarea unui gaz. |
| s-59
| Spectrele de radiații X sunt de două feluri: spectre continue și spectre discrete. |
| s-60
| Spectrul de raze X emis de anodul bombardat cu electroni rapizi este o suprapunere a unui spectru continuu cu un spectru discret. |
| s-61
| Înainte de a ajunge în repaus, un electron poate emite mai mulți fotoni. |
| s-62
| Fotonul de radiație X cu energia cea mai mare (lungimea de undă minimă) corespunde cazului când electronul pierde toată energia sa în cursul unei singure interacțiuni. |
| s-63
| Am neglijat energia cinetică a electronilor la catod, astfel că atunci când electronii lovesc ținta au o energie cinetică eU, U fiind diferența de potențial aplicată electrozilor, iar e sarcina electronului. |
| s-64
| Există astfel o frecvență maximă (lungime de undă minimă) care limitează spectrul continuu al radiațiilor X. |
| s-65
| Această lungime de undă minimă depinde numai de tensiunea de accelerare și nu este dependentă de natura atomului țintă. |
| s-66
| Spre lungimi de undă mici intensitatea radiației X are o scădere bruscă, în timp ce pentru lungimi de undă mari scăderea intensității este asimptotică. |
| s-67
| La creșterea tensiunii de accelerare spectrul continuu de raze X se deplasează în regiunea lungimilor de undă scurte, iar intensitatea radiației emise crește. |
| s-68
| Spectrele discrete de raze X, numite și spectre caracteristice de linii, se datorează unui alt tip de interacțiune între electronul accelerat și atomul țintei, prin care unul din electronii cu număr cuantic principal mic aflat pe o pătură electronică interioară este expulzat (smuls) din atom, atomul rămânând într-o stare ionizată, excitată. |
| s-69
| La revenirea atomului în starea inițială (prin ocuparea nivelului energetic liber de către un electron din păturile electronice exterioare) se emite un foton X caracteristic atomului țintă. |
| s-70
| Creșterea în continuare a tensiunii de accelerare duce la o creștere a intensității spectrului caracteristic, fără a modifica poziția maximelor. |
| s-71
| Datorită sarcinii mari a nucleului, electronii cei mai apropiați de nucleu sunt legați aproape exclusiv de nucleu și de aceea se mișcă asemenea electronului din atomul de hidrogen. |
| s-72
| Un limbaj de programare reprezintă o interfață între problema de rezolvat și programul de rezolvare. |
| s-73
| Limbajul de programare, prin specificarea unor acțiuni care trebuie executate eficient, este apropiat de mașină. |
| s-74
| Pe de altă parte, el trebuie să fie apropiat de problema de rezolvat, astfel încât soluția problemei să fie exprimată direct și concis. |
| s-75
| Trecerea de la specificarea problemei la program nu este directă, ci presupune parcurgerea mai multor etape. |
| s-76
| Limbajul C a fost creat de Dennis Ritchie și Brian Kernighan și implementat pe o mașină DEC PDP11, cu intenția înlocuirii limbajului de asamblare. |
| s-77
| Limbajul are precursori direcți limbajele BCPL (Richards) și B (Thompson). |
| s-78
| Limbajul este folosit ca mediu de programare pentru sistemul de operare UNIX. |
| s-79
| Limbajul a fost standardizat în 1983 și 1989. |
| s-80
| Limbajul C + + a fost dezvoltat de Bjarne Stroustrup pornind de la limbajul C, începând din anul 1980. |
| s-81
| C + + împrumută din Simula 67 conceptul de clasă și din limbajul Algol 68 - supraîncărcarea operatorilor. |
| s-82
| Dintre noutățile introduse de C + + menționăm: moștenirea multiplă, funcțiile membre statice și funcțiile membre constante, șabloanele, tratarea excepțiilor, identificarea tipurilor la execuție, spațiile de nume, etc. |
| s-83
| Deși C + + este considerat o extensie a limbajului C, cele două limbaje se bazează pe paradigme de programare diferite. |
| s-84
| Limbajul C folosește paradigma programării procedurale și structurate. |
| s-85
| Conform acesteia, un program este privit ca o mulțime ierarhică de blocuri și proceduri (funcții). |
| s-86
| Limbajul C + + folosește paradigma programării orientate pe obiecte, potrivit căreia un program este constituit dintr-o mulțime de obiecte care interacționează. |
| s-87
| Elementul constructiv al unui program C este funcția. |
| s-88
| Un program este constituit dintr-o mulțime de funcții, declarate pe un singur nivel (fără a se imbrica unele în altele), grupate în module program. |
| s-89
| O funcție este o secțiune de program, identificată printr-un nume și parametrizată, construită folosind declarații, definiții și instrucțiuni de prelucrare. |
| s-90
| Atunci când este apelată, funcția calculează un anumit rezultat sau realizează un anumit efect. |
| s-91
| Funcția main () este prezentă în orice program C. |
| s-92
| Execuția programului începe cu main (). |
| s-93
| Funcția main () poate întoarce un rezultat întreg (int) sau nici un rezultat (void). |
| s-94
| Numai în C este posibil să nu specificăm tipul rezultatului întors de funcție, acesta fiind considerat în mod implicit int. |
| s-95
| Programul folosește un comentariu, delimitat prin / * și * / care, prin explicații în limbaj natural, crește claritatea programului. |
| s-96
| Comentariul este constituit dintr-o linie sau mai multe linii, sau poate apărea în interiorul unei linii. |
| s-97
| Nu se pot include comentarii în interiorul altor comentarii. |
| s-98
| Acest fișier conține prototipurile unei serii de funcții de intrare și ieșire folosite de majoritatea programelor C. |
| s-99
| Fișierele antet au prin convenție extensia h. |
| s-100
| Să se stabilească dacă un număr este sau nu palindrom (are aceeași reprezentare citit de la stânga sau de la dreapta). |
| s-101
| Corpul buclei este format dintr-o singură instrucțiune. |
| s-102
| Repetarea se face cel puțin o dată. |
| s-103
| Plasarea acestei instrucțiuni în corpul unui ciclu are ca efect terminarea iterației curente și trecerea la iterația următoare. |