| s-102
| Schițele și nuvelele din volumul intitulat pillatian Eternități de o clipă (1982) sunt axate pe introspecția unor stări-limită. |
| s-103
| Mobilizat la Ministerul de Război, va colabora la „Adevărul ” și „Patria ”, susținând ieșirea României din neutralitate. |
| s-104
| Foarte înrudit cu actorii săi este și povestitorul, de la început cu un aer de bătrân, care nu prea se miră de nimic. |
| s-105
| D. Isac recenzează mai ales cărți de filosofie, iar Pimen Constantinescu traduce din Horațiu, Sully Prudhomme, Fr. Coppée, Otto Ludwig. |
| s-106
| A efectuat stagii de specializare și documentare la Moscova, Paris, Berlin și a participat la congrese și colocvii științifice naționale și internaționale. |
| s-107
| din martie 1913 cuvântul „artistică ” este suprimat din subtitlu, iar din iunie 1915, subtitlul e redus la „Revistă ilustrată ”. |
| s-108
| Izvorât din intuiții, din viziuni poetice, epicul, ca și ideea, este descarcerat, lăsat să ființeze întru-un spațiu deschis, subiectiv. |
| s-109
| Căutarea armoniei muzicale, mirajul purității conferă rezonanțe proprii unui limbaj poetic ce sună adesea ca o reminiscență (Simfonia rustică). |
| s-110
| De Crăciunul lui 1942, Radio București îi difuzează Noaptea sfântă, „motiv religios în patru tablouri ”, în versuri. |
| s-111
| Modul de prezentare preferat, acela al unei înșiruiri cronologice pe stagiuni, i-a solicitat ani îndelungați de muncă. |
| s-112
| Dacă evoluția unei literaturi se decide în momentele de ruptură, de discontinuitate, Istoria ieroglifică reprezintă un astfel de moment. |
| s-113
| Dacă nu inventivitatea comică impresionează în toate aceste texte, în schimb e vădit scrupulul stilistic, ce avea să devină teribil, torturant. |
| s-114
| Bun cunoscător al vieții românilor din sudul Dunării, C. s-a decis să le popularizeze folclorul, foarte puțin știut în România. |
| s-115
| Tot lui Gherea îi este dedicat și articolul Pesimismul în literatură al lui Caion, în care tonul polemic predomină. |
| s-116
| Pronunțarea dialectală, transilvăneană și arhaică, notată de copiști, mărește farmecul straniu al tâlcurilor cu vădite trimiteri eschatologice. |
| s-117
| Sămănătorismul său excesiv și dogmatic l-a descalificat în ochii moderniștilor, care i-au reproșat insensibilitatea la literatura mai nouă. |
| s-118
| Impresionează, de asemenea, starea sufletească a bătrânei mame, bine surprinsă într-una dintre variantele culese de G. Dem. Teodorescu. |
| s-119
| C. ataca reformele preconizate de Al. I. Cuza și de M. Kogălniceanu, înlocuind revista „Nichipercea ”, care fusese suspendată în mai 1864. |
| s-120
| Nu termină însă decât cursurile Facultății de Litere și Filosofie, în 1919, după ce aproape un an, în timpul războiului, este mobilizat. |
| s-121
| Saltul înapoi, spre Pascal (spre „spațiul imensității copleșitoare, terifiante ”) este justificat, afectiv, de imaginea dinainte. |
| s-122
| Noutatea și efectul de surpriză, atât de elogiate de poeții dadaiști, sunt întreținute tocmai de contradicțiile interne ale unei astfel de poezii. |
| s-123
| Revista găzduiește și numeroase traduceri din Zola, Henry Kistermaeckens, Arthur Conan Doyle, François Coppée, Georges Courteline. |
| s-124
| Lui i se alătură Constanța Chiralievskaia, care transpune în foileton romanul lui V. D. Waschirov – De ce se prăbușesc imperiile. |
| s-125
| Numărul 5 / 1913 găzduiește necrologul Aurel Vlaicu, iar numărul 26–27 / 1915 comemorează 25 de ani de la moartea lui V. Alecsandri. |
| s-126
| În cadrul foiletonului gazetei, Pantazi Ghica publică prelucrarea unei legende populare (Mărgăritărel) și schița Un amor de toamnă. |
| s-127
| După ce a lucrat un timp ca învățător, și-a dat diferența examenelor de liceu pentru a putea frecventa învățământul superior. |
| s-128
| Prin multe dintre subiectele alese, prin personaje și atitudini, prozatorul se dovedește un precursor al sămănătorismului, precum și al poporanismului. |
| s-129
| În primul volum de nuvele, Flori de câmp (1900), sunt surprinse câteva caractere violente, capabile chiar de crimă. |
| s-130
| Dimensiunea psihologică rămâne una de suprafață, A. mulțumindu-se să creeze personaje după o schemă morală simplificatoare, în alb și negru. |
| s-131
| Dragostea dintre doi tineri, protagoniștii romanului, proveniți din cele două straturi sociale aflate în neostoită înfruntare, nu poate înfrânge prejudecățile. |
| s-132
| Astfel, Duduia, bătrână, se reîntoarce pe meleagurile unde trăise alături de Bujor pentru a muri răpusă de remușcare. |
| s-133
| ” Aceleași idei sunt susținute de E. Lovinescu și de I. Ludo, ultimul polemizând cu Nae Ionescu și cu A. C. Cuza. |
| s-134
| Aici Mihail Sebastian își delimitează opiniile (68 / 1934) de grupul de la ziarul „Cuvântul ”, unde funcționa ca redactor. |
| s-135
| În mai 1990 se stabilește la Cluj-Napoca, unde devine redactor – și cronicar literar – al revistei „Tribuna ”. |
| s-136
| A urmat Liceul „Dimitrie Cantemir ” din București și apoi cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu ” (1955–1961). |
| s-137
| Consistente, meticulos construite, eseurile ei procedează la asedierea solid organizată a unor chestiuni de teoria artei și de hermeneutică literară. |
| s-138
| Arestată la 25 mai 1950 și trimisă la Canal, eliberată în 1952 și din nou arestată în 1959, A. M. reușește să părăsească țara după 1970. |
| s-139
| Întârzii / prin preajma arborilor mari, îmi place / să privesc trecătorii singuratici / însă nu schimb nici un cuvânt cu nimeni. |
| s-140
| Primul dintre cei cinci copii ai Deborei (Dobrișei, n. Iosub) și ai lui Avram Adercu, primește la naștere numele Froim Zeilic. |
| s-141
| Se stabilește la București din 1920 și este, timp de două decenii, funcționar la Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale. |
| s-142
| Ca și N. Davidescu, B. Fundoianu, I. Vinea și alții, semnalează nume mari ale poeziei moderne românești în chiar momentul apariției lor. |
| s-143
| A.B.C., revistă social-politică și culturală editată de Asociația „Echinox ” și apărută în 1990 la Cluj-Napoca, în două numere. |
| s-144
| Numele acestuia va figura până la numărul 4 / 1911, când, pe ultima pagină, e trecut ca redactor-responsabil Ioan Flueraș. |
| s-145
| O Iosif selectează poemele lui Petöfi, Eroi în zdrențe și Apostolul, și, alături de Dimitrie Anghel, traduce Minerul lui Ibsen. |
| s-146
| aceste schimbări aduc și o orientare politică nouă, A. îndepărtându-se de gazetele socialiste, dar rămânând un cotidian democratic, antidinastic, republican. |
| s-147
| Tot atunci, C. Mille începe seria de însemnări intitulată Letopisiți, care continuă cu succes de public mai mulți ani. |
| s-148
| În maniera sa caracteristică, a îndrăznelilor impudice, Ștefan Agopian propune un scurt remember narativ (Despre penicilină și timbre). |
| s-149
| Și profilul revistei se modifică, apar mai des articole politice, se continuă campaniile antidinastice ale „Adevărului ”. |
| s-150
| O nuvelă romanțioasă, cu toate însemnele unei scrieri juvenile, Pe terasă, îi aparține lui Gr. Pișculescu (Gala Galaction). |
| s-151
| Al. Vlahuță și B. Delavrancea sunt, în 1893, comentați favorabil, dar criticați în 1894, după declanșarea polemicii cu „Viața ”. |
| s-152
| În schimb, structura revistei rămâne relativ stabilă, ca și paginația, A. l. și a. dobândind astfel un profil distinct printre revistele culturale postrevoluționare. |
| s-153
| Și faptul se străvede chiar din sumarul foarte eteroclit, care se adresa în primul rând unui cititor mediu, chiar puțin cultivat. |
| s-154
| El a pledat cauza înaltei profesionalități a scrisului, scos din păienjenișul diverselor diletantisme, prezente, chiar din plin, și în paginile revistei. |
| s-155
| Anii colaborării lui în viața revistei, care au marcat în chip evident o nouă etapă, coincid cu epoca marilor creații ale lui Călinescu. |
| s-156
| În 1855 se afla canonic și rector la seminarul român din Oradea, iar în 1857 – prepozit capitular la Lugoj. |
| s-157
| Studiile le-a urmat la Fălticeni și la Academia din Iași (fosta Academie Mihăileană), pe care a absolvit-o în 1856. |
| s-158
| Lipsa de finețe a umorului, jocurile de cuvinte neinspirate, lexicul cu reminiscențe italienizante îl împiedică să fie un scriitor satiric remarcabil. |
| s-159
| Pădurar, gospodar înstărit, știutor de carte, tatăl se va muta mai târziu ca „vigil de pădure ” în ținutul Odorheiului. |
| s-160
| Prestigiul lui A. crește considerabil din 1902, când începe să publice în paginile „Luceafărului ”, scos la Budapesta de Oct. |
| s-161
| Născut „dintr-o nevoie socială adânc simțită ”, ziarul abordează, pe lângă informația economică, socială, politică, și pe aceea culturală. |
| s-162
| Ipodiacon și apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. |
| s-163
| Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Șasa, din Munții Apuseni, unde rămâne până în mai 1910. |
| s-164
| Este și motivul care îl determină să părăsească Partidul Național Român și să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului. |
| s-165
| aici personajul se întoarce de la intenția de a-și părăsi satul nu din cauza „datoriei ”, ci a milei adânc omenești. |
| s-166
| Din sămănătorism, A. preia doar cadrul general, pe care îl modifică mult, trecându-l prin filtrul propriu. |
| s-167
| el ajunge un fel de conducător al satului nu atât prin exemplu personal, cât prin firea-i răzbunătoare și aprigă. |
| s-168
| Clară rămâne doar pornirea dintotdeauna a scriitorului împotriva demagogiei de toate nuanțele, care a generat un partid „de dreapta extremă ”. |
| s-169
| „Note literare ”, tot nesemnate, cuprinzând scurte anunțuri legate îndeosebi de aparițiile editoriale din țară și din străinătate. |
| s-170
| Scriitorul deține un vast repertoriu de situații dramatice, generate îndeosebi de stingerea și reproducerea pasiunilor, izbucnirilor vitale, transpuse în finaluri concise. |
| s-171
| Față de cele povestite, e cuprins de „o durere necunoscută, aspră și rece ” (Umbra unui om). |
| s-172
| Memoriile lui tind să consolideze un destin de tip tradițional și idealizat, spre deosebire de un Gib I. Mihăescu, care ilustrează tipul antieroului. |
| s-173
| însă are o minimă conștiință de sine, față de care – și nu față de divinitate – se simte răspunzător (Săptămâna patimilor). |
| s-174
| Uneori, astfel de eroi par a urî viața (Fefeleaga, Dura lex), deși atitudinea lor este ambivalentă. |
| s-175
| „A trăi ” înseamnă pur și simplu „a trăi ”, a te lăsa cuprins și dominat de izbucnirile vitalității. |
| s-176
| Așa termină Iosif Rodean (din Arhanghelii), unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc. |
| s-177
| Personajele cele mai realizate sunt oameni care nu pot trăi în izolare, precum la Mihail Sadoveanu, ci au un puternic spirit comunitar. |
| s-178
| Personajele coborâtoare imediat din țărănime păstrează însă o mare forță expresivă și, mai ales, au o originală inserare în narațiune. |
| s-179
| Scriitorul construiește un personaj, de preferință, prin gesturi, analiza psihologică mărginindu-se la sugestii, cu detalii puține, dar esențializate. |
| s-180
| Astfel, omul e legat permanent de crepuscular și de durere, din care se desprinde și ia contur (Vechi pădurari). |
| s-181
| Ignorând aproape cu totul peisajul citadin, scriitorul se oprește asupra celui rural, nu totdeauna luminos, dar sugestiv prin asprimea liniilor. |
| s-182
| Atmosfera este de trai „în întuneric ”, povestirile fiind organic structurate pe absența luminii, ca simbol al vieții întregi. |
| s-183
| În concordanță cu peisajul sunt și locuințele personajelor, în mod obișnuit cenușii, rar luminoase, bântuite de duhuri (Vedenia, Jandarmul). |
| s-184
| Articolul-program este substituit de poezia argheziană Absolutio, republicată cu modificări, sub titlul Binecuvântare, în volumul Cuvinte potrivite. |
| s-185
| Primul roman apare în „Luceafărul ” (1912), cu titlul Povestea unei vieți, reluat în volum abia în 1926. |
| s-186
| Romanul Strigoiul, încheiat în vara lui 1944, apare abia în 1969, iar Faraonii se tipărește în 1961. |
| s-187
| Unele povestiri ample (Popa Man, Păscălierul, Dolor, Stana, Prăpastia) pot fi considerate romane de dimensiuni reduse. |
| s-188
| Alcătuite după o arhitectură supravegheată, urmează canoanele tradiționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. |
| s-189
| în alte împrejurări, cele mai numeroase, debutul are loc într-o atmosferă apăsătoare de claustrare, concretizată de regulă prin încăperi sumbre, posomorâte. |
| s-190
| Arhanghelii este reprezentativ sub acest raport, primele lui rânduri fiind constituite din descrierea interiorului seminarului pe care urmează să-l părăsească Vasile Murășanu. |
| s-191
| Amplificând o preferință a povestirilor, romancierul are ambiția de a construi destine, vizibilă încă din Legea trupului și din Căsnicia lui Ludovic Petrescu. |
| s-192
| În general, el stăpânește o foarte strânsă logică a narațiunii, fluxul principal este urmărit cu rigurozitate, chiar rigid uneori. |
| s-193
| Cel mai expresiv sub acest aspect rămâne Arhanghelii, care marchează un punct de referință în romanul nostru, cu deosebire prin întărirea caracterului realist. |
| s-194
| Pentru întâia oară în romanul românesc se întâlnește o atât de strânsă înlănțuire de invenții epice, de o amploare controlată îndeaproape și cu răceală. |
| s-195
| Izolat și timid, A. a ignorat cu desăvârșire opiniile critice despre el, cunoscându-le doar accidental, pe unele. |
| s-196
| Așa cum Mircea Nedelciu inventează rețeta unui roman „împotriva memoriei ”, A. brevetează formula „povestirii în pofida istoriei ”. |
| s-197
| Romanul consacră o tehnică epică amenințată în scrierile ulterioare să alunece în manierism, transformând pe autor în propriul său epigon. |
| s-198
| „Adevăratul mister al facerii textului – explică el – este refacerea existenței înseși, cu ajutorul unei gramatici eliberate de orice servitute. |
| s-199
| Se rețin și opiniile despre ortodoxie ale Mitropolitului Olteniei, Nestor Vornicescu, intervievat de Elena Cruceru și C. Dumitrache. |
| s-200
| Cuprinde texte în limbile română, germană, italiană, franceză și rusă, edite și inedite, traduceri în și din aceste limbi. |
| s-201
| D. Albulescu traduce din spaniolă Trei dizertații ale iscusitului cavaler Don Quijote de la Mancha, însoțite de ilustrațiile lui G. Tomaziu. |