| s-3
| Aparatul cardiovascular are în ansamblul său o funcție integrativă, asigurând prin intermediul sângelui circulant legătura dintre diferitele compartimente ale organismului. |
| s-4
| Prin aceasta el are un rol important în menținerea homeostaziei organismului asigurând aportul de substanțe nutritive și oxigen necesare metabolismului celular, îndepărtând produșii de catabolism, omogenizând temperatura între diferitele regiuni ale corpului și asigurând transportul hormonilor implicați în reglarea funcțiilor celulare. |
| s-5
| În organizarea acestui sistem fiziologic inima, organ musculo-cavitar, are rol de pompă, generând gradientele de presiune pe baza cărora se face circulația sângelui. |
| s-6
| Miocardul reprezintă țesutul contractil care formează cea mai mare parte a inimii, inserându-se la nivelul unui schelet fibros situat în jurul valvelor atrioventriculare și a vaselor mari. |
| s-7
| El este tapetat la exterior de foița viscerală a pericardului și la interior de endocard, care se răsfrânge pe scheletul fibros al valvelor cardiace, continuându-se apoi cu endoteliul vaselor mari. |
| s-8
| Unitatea structurală și funcțională a miocardului este reprezentată de celula miocardică cu o lungime de 80–120 cm și o grosime de 10–15 cm, la om numărul lor fiind estimat la 1011. |
| s-9
| Din punct de vedere funcțional este o celulă excitabilă, prezentând ca și funcție specifică contractilitatea, adică capacitatea de-a genera lucru mecanic prin scurtare. |
| s-10
| Analiza fiziologiei inimii presupune din acest motiv descrierea fenomenelor electrice, a fenomenelor mecanice ale acesteia, ca și a modului în care se face legătura dintre ele în cadrul cuplului electro-contractil [1, 2]. |
| s-11
| Esența fenomenelor electrice ale inimii rezultă din faptul că fibrele miocardice sunt celule polarizate, prezentând o diferență de potențial între mediul intra - și extracelular, variabilă în funcție de tipul și starea de activitate a celulei. |
| s-12
| Această diferență de potențial este o consecință a distribuției inegale a ionilor de o parte și de alta a unor membrane cu permeabilitate selectivă, prin activitatea unor proteine funcționând ca și sisteme de transport membranar. |
| s-13
| Măsurarea cu ajutorul microelectrozilor a diferenței de potențial transmembranar la celula miocardică în repaus, a arătat valori de aproximativ – 90 mV, interiorul celulei fiind electronegativ [5]. |
| s-14
| Această diferență de potențial este datorată inegalității de distribuție a ionilor de o parte și de alta a membranei, mediul extracelular fiind compus în principal din săruri disociate de NaCl, CaCl2 și într-o proporție scăzută de KCl, în timp ce în mediul intracelular principalul cation este K +, anionii fiind reprezentați în principal de constituenți celulari organici, mai ales proteine (tabelul 5.1). |
| s-15
| Menținerea acestei distribuții ionice se face cu consum energetic prin activitatea pompelor ionice și îndeosebi a ATP-azei Na +-K + dependente, prin scindarea fiecărui mol de ATP ea expulzând din celulă 3Na + contra introducerii a 2K + [6]. |
| s-16
| Pe de altă parte, existența unei familii de canale de K + active la valoarea potențialului membranar de repaus (IKir – inward rectificator) determină o conductanță membranară mare pentru K + făcând ca acest ion să difuzeze prin membrana celulară în spre exterior pe baza gradientului de concentrație creat de activitatea ATP-azei Na +-K + dependente. |
| s-17
| Plecarea K +, necompensată de intrarea corespunză – toare a unui alt cation lasă în interiorul celulei un exces de anioni organici nedifuzibili, responsabili de electronegativitatea intracelulară; |
| s-18
| Valoarea potențialului membranar la care cele două tendințe opuse se egalizează este numită potențial de echilibru al acelui ion, putând fi calculată pe baza ecuației lui Nerst [7]. |
| s-19
| Excitabilitatea (batmotropismul) reprezintă capacitatea miocardului de a răspunde la acțiunea unui stimul a cărui intensitate depășește o anumită valoare prag. |
| s-20
| Modalitatea de răspuns constă în modificarea polarității membranare sub forma așa-numitului potențial de acțiune, responsabil apoi de inițierea contracției miocardice prin intermediul cuplului electro-contractil. |
| s-21
| Înregistrarea grafică cu ajutorul microelectrozilor a potențialului de acțiune celular la nivelul inimii, a arătat că există mai multe tipuri distincte ale acestuia, în funcție de zona de recoltare (fig. 5.3). |
| s-22
| În esență toate aceste potențiale pot fi clasificate în două mari grupe: |
| s-23
| Analiza aspectului potențialului de acțiune distinge o etapă de depolarizare, în care se produce inversarea polarității membranare, urmată de una de repolarizare, constând în revenirea la valoarea potențialului de repaus. |
| s-24
| În cadrul acestei secvențe, la fibrele cu răspuns rapid se disting mai multe faze, fiecare determinată de diferiți curenți ionici (fig. 5.4) [3]. |
| s-25
| Apare în momentul în care un stimul este capabil să producă o depolarizare membranară suficientă pentru activarea curentului de Na + (INa). |
| s-26
| Acesta este un curent cu o cinetică rapidă (1–2 ms) dependentă de voltaj, fiind inactiv la celulele miocardice în repaus și activându-se la valori ale potențialului de membrană situate în jurul a – 70 / – 80 mV. |
| s-27
| Activitatea canalului de Na + este blocată prin anumite substanțe medicamentoase din clasa anestezicelor locale (Lidocaina), întârziind astfel depolarizarea membranară și reducând viteza propagării impulsului. |
| s-28
| Activarea curentului INa determină creșterea permeabilității pentru Na + care atât pe baza gradientului de concentrație cât și a celui electric pătrunde în celulă, determinând reducerea rapidă electronegativității intracelulare și făcând ca potențialul membranar să ajungă până la + 30 mV; |
| s-29
| Principalii curenți ionici implicați în geneza potențialului de acțiune la nivelul fibrelor miocardice cu răspuns rapid. |
| s-30
| Faza 0 este determinată de influxul de Na + pe baza gradientelor electrice și chimice. |
| s-31
| Faza 1 este determinată de efluxul de K + pe baza gradientelor electrice și chimice prin activarea curentului Ito. |
| s-32
| Faza 2 este rezultatul echilibrului dintre curentul spre interior realizat de ICa-L și curenților spre interior realizați de IK, IKir și Ito. |
| s-33
| Faza 3 este rezultatul efluxului de K + pe baza gradientului chimic realizat de curenții IK, IKir și Ito. |
| s-34
| Faza 4 corespunde potențialului de repaus generat de efluxul de K + realizând curentul IKir (modificat după [8]). |
| s-35
| Este mai exprimată la nivelul fibrelor Purkinje și fibrelor epicardice ale miocardului ventricular fiind mult mai puțin evidentă la nivelul fibrelor ventriculare endocardice. |
| s-36
| Mecanismul repolarizării inițiale constă în activarea curentului de K + tranzitor spre exterior (Ito – transient outward), un curent dependent de voltaj și activat pentru un scurt interval de timp imediat după depolarizarea fibrelor miocardice. |
| s-37
| Acest curent contribuie la heterogenitatea repolarizării miocardice datorită distribuției sale neuniforme în grosimea miocardului. |
| s-38
| Este puternic modulat de neurotransmițători și influențat de frecvența de activare, având rol în modificarea duratei potențialului de acțiune în funcție de frecvența cardiacă [13]. |
| s-39
| Activarea Ito duce la creșterea semnificativă a efluxului de K + din celulă pe baza gradientului electrochimic existent; |
| s-40
| Reprezintă un aspect caracteristic al potențialului de acțiune la fibrele miocardice cu răspuns rapid, pe parcursul acestei faze potențialul membranar menținându-se la valori relativ constante. |
| s-41
| Mecanismul platoului constă în realizarea unui echilibru între curenții cationici spre interior, cu efect depolarizant și curenții cationici spre interior, cu efect repolarizant. |
| s-42
| Curenții spre interior sunt reprezentați în primul rând de curentul lent de Ca + 2 (ICa-L). |
| s-43
| Acesta este un curent voltaj-dependent, cu o cinetică lentă, prezent atât la nivelul fibrelor miocardice cu răspuns rapid cât și la nivelul celor cu răspuns lent. |
| s-44
| El poate fi blocat competitiv de cationi bivalenți (Mg2 +) și prin efectul medicamentelor blocante ale canalelor lente de Ca + 2 (Verapamil, Diltiazem). |
| s-45
| Pătrunderea intracelulară a Ca + 2 în timpul platoului potențialului de acțiune este responsabilă de declanșarea contracției miocardice în cadrul cuplului electro-contractil [14–17]. |
| s-46
| Curenții spre exterior sunt realizați de ionul de K +. |
| s-47
| Curentul tranzitor spre exterior (Ito) care joacă rolul esențial în geneza repolarizării inițiale se continuă și pe parcursul platoului. |
| s-48
| Curentul rectificator (IKir) care asigura efluxul bazal de K + se reduce foarte mult în această fază, fenomen cunoscut sub numele de rectificare anormală, jucând un rol important în întârzierea repolarizării comparativ cu celula nervoasă. |
| s-49
| Se produce în schimb activarea progresivă a curentului potasic de rectificare întârziată (IK). |
| s-50
| Acesta este un curent spre exterior activat de voltaj, cu o cinetică foarte lentă, care se activează progresiv în timpul platoului potențialului de acțiune miocardic, fiind principalul curent care cauzează repolarizarea, atât la fibrele cu răspuns rapid cât și la cele cu răspuns lent. |
| s-51
| Urmează fazei de platou, fiind caracterizată de revenirea potențialului de membrană la valoarea de repaus de – 90 mV. |
| s-52
| Curenții spre exterior în timpul fazei 3 sunt reprezentați de curentul tranzitor spre exterior (Ito) care se continuă și în această fază, curentul de rectificare întârziată (IK), care atinge valoarea sa maximă și de recuperarea rapidă a curentului rectificator (IKir) [23–25]. |
| s-53
| Refacerea concentrațiilor ionice |
| s-54
| Se face prin activitatea pompelor ionice; |
| s-55
| ATP-aza Na +-K + dependentă elimină din celulă micile cantități de Na + care au pătruns în faza de depolarizare rapidă și reintroduce K + ieșit pe parcursul repolarizării. |
| s-56
| Expulzarea Ca + 2 se face prin mecanismul de antiport Na +-Ca + 2 și într-o mică măsură sub acțiunea ATP-azei Ca + 2 dependente [26, 27]. |
| s-57
| Fazele excitabilității miocardice |
| s-58
| Capacitatea unei celule miocardice de a răspunde la acțiunea unui nou stimul după declanșarea unui potențial de acțiune nu este constantă, distingându-se mai multe faze ale excitabilității miocardice (fig. 5.5). |
| s-59
| Reprezintă intervalul de timp după declanșarea unui potențial de acțiune, pe parcursul căruia nu se poate obține un nou răspuns, indiferent de intensitatea stimulului aplicat. |
| s-60
| Mecanismul perioadei refractare absolute la fibrele miocardice cu răspuns rapid este legat de tranziția între diferitele stări a canalului de Na + responsabil de depolarizarea membranară. |
| s-61
| Cuprinde în plus față de perioada refractară absolută și un scurt interval de timp pe parcursul căruia, cu ajutorul unor stimuli de intensitate mare, se pot obține răspunsuri locale care se propagă doar pe o distanță limitată în jurul locului de aplicare a stimulului. |
| s-62
| Această depolarizare locală poate însă prelungi durata perioadei refractare la acțiunea unui nou stimul sau chiar declanșa un nou potențial de acțiune dacă la propagarea lor în jurul locului de acțiune a stimulului întâlnesc celule care eventual și-au recuperat excitabilitatea. |
| s-63
| Ambele mecanisme pot avea rol în geneza unor aritmii. |
| s-64
| Reprezintă intervalul de timp pe parcursul căruia există posibilitatea obținerii de răspunsuri propagate, folosind stimuli cu intensitate mai mare decât valoarea prag. |
| s-65
| Potențialele obținute în acest mod sunt însă diferite de potențialul de acțiune normal având o amplitudine mai mică, o fază 0 mai lentă și durata repolarizării mai redusă. |
| s-66
| Mecanismul ține de recuperarea doar parțială a numărului canalelor de Na + necesare pentru o nouă excitație. |
| s-67
| Aspectul diferit al potențialelor de acțiune din perioada refractară relativă favorizează și el apariția aritmiilor cardiace. |
| s-68
| Cuprinde faza refractară efectivă și faza refractară relativă. |
| s-69
| Reprezintă intervalul de timp de la sfârșitul fazei refractare în care excitabilitatea este mai mare decât în mod obișnuit, putând fi obținute potențiale de acțiune chiar cu stimuli cu intensitate mai mică decât valoarea prag. |
| s-70
| Pe parcursul milenarei sale aproximări a realității, a înțelegerii și stăpânirii naturii, cunoașterea umană a operat consecutiv cu noțiunile și conceptele de substanță, energie și informație ca proprietăți diferite ale materiei, ale realității obiective. |
| s-71
| Se consideră că există niveluri calitative diferite de organizare a informației, în cadrul cărora sistemul nervos, sistemul psihic constituie cel mai înalt grad de complexitate, dar, la fel cum materia are diferite niveluri de organizare, și informația realizează și urmează structurări diferite calitativ, similare nivelurilor de organizare ale substanței și energiei. |
| s-72
| Prezentăm clasificarea terapiilor sistemului nervos, un review de literatură, prin viziunea tridimensională a calităților de substanță, informație și energie. |
| s-73
| Interdependența dintre substanță, energie și informație cu modelul teoretic al nivelurilor informaționale ale psihicului constituie premisa unei clasificări a terapiilor sistemului nervos. |
| s-74
| Terapiile aplicate în neuropsihiatrie se pretează cel mai ușor acestui sistem de clasificare, diferențierile fiind cele mai evidente. |
| s-75
| Pornindu-se de la această clasificare, este posibilă o generalizare a ei, respectiv o extindere a clasificării terapiilor aplicate în medicină după criteriul substanță, energie și informație. |
| s-76
| Funcția psihică poate fi abordată terapeutic la nivel de substrat anatomic, histologic sau biochimic de substanță, la nivel funcțional energetic sau la nivel informațional de comunicare, autodirijare sau restructurare prin reinserție sociocomunicantă. |
| s-77
| Revenind la posibilitatea de clasificare a terapiilor vom adopta o incidență în abordarea terapiilor cu efect asupra psihicului în concordanță și cu viziunea tridimensională a calităților de substanță, energie și informație a realității obiective, respectiv a materiei. |
| s-78
| Un răsunet deosebit în practica medicală clinică a psihozelor afective l-a avut efectul terapeutic al ionilor de litiu. |
| s-79
| Bine cunoscut este tratamentul bipolar, cu ajutorul carbonatului de litiu, atât al fenomenelor maniacale, cât și al celor depresive, fiind primul tratament care cuprinde ambele extreme ale patologiei aceleiași afecțiuni, psihoza maniaco-depresivă, reușind să prevină și recăderile. |
| s-80
| În același grup al tratamentului de nivel ionic, submolecular, putem încadra și rolul calciului, bromului, magneziului, substanțe care o lungă perioadă de timp au constituit puținele elemente dintr-un arsenal terapeutic sărac de care dispunea neurologia și psihiatria, anterior perioadei medicamentelor psihotrope. |
| s-81
| O altă categorie ce se conturează în afecțiunile neuropsihice specifice vârstei a treia este oxigenoterapia, aplicată sistematic cu efect asupra fenomenelor confuzionale, secundare hipoxiei cerebrale. |
| s-82
| Ionii negativi, specifici zonelor sub alpine, cu efect climatoterapic sedativ, mai ales în nevroze, completează efectele terapeutice la nivel submolecular cu acțiune asupra sistemului nervos, explicarea acestor mecanisme ținând de fenomenele fi zicochimice, biofizice, fenomenele de membrană ș.a. (4). |
| s-83
| Prin introducerea în anul 1952 în terapia psihiatrică a clorpromazinei, denumită și largactil, a debutat chimioterapia encefalotropă. |
| s-84
| Datorită studiilor efectuate în Clinica de psihiatrie de la Sainte Anne, din Paris, de către Jean Delay și P. Deniker, a fost posibilă apariția acestui nou domeniu terapeutic, din acel moment vorbindu-se de o reorientare a psihiatriei și de o mai largă integrare a psihiatriei în practica medicinei generale. |
| s-85
| Substanțele neurodisleptice, psihodisleptice sau halucinogene, reprezintă o clasă cu totul aparte, clasă de medicamente ce a imprimat un curs negativ sănătății psihice din microstructurile sociale, fiind folosite ca și droguri. |
| s-86
| Un alt model de terapie ce acționează prin substanță, dar de această dată și ca suport energetic asupra sistemului nervos, în scopul terapiei tulburărilor psihice, este insulinoterapia, cu efect asupra nivelului glicemiei, prin care poate fi declanșată chiar starea de comă. |
| s-87
| Derivații de ergotamină și ai acidului nicotinic, cu rol vasodilatator, cresc aportul vascular cerebral și au efect terapeutic adjuvant, uneori esențial în encefalopatiile post traumatice și în bolile vârstei a treia. |
| s-88
| Vitaminele au și ele un rol foarte important. |
| s-89
| Afecțiunile psihice din cadrul bolilor neurochirurgicale vin ca un argument în sublinierea importanței substratului anatomic în procesele psihice normale. |
| s-90
| În cadrul unei intervenții neurochirurgicale de îndepărtare a unei tumori, a unui hematom sau a altor factori de compresiune, practic se efectuează o terapie de substanță. |
| s-91
| Psihochirurgia, datorită efectelor sale mutilante, are valoare doar de discuție teoretică, practic având o arie foarte restrânsă de indicații și numai în situații extreme. |
| s-92
| La noi în țară au fost foarte rare situațiile în care au fost realizate lobotomii, heminectomii sau emisferectomii. |
| s-93
| Dimensiunea etiologică chimică a unor tulburări psihice este categoric întâlnită în toxicomanii, alcoolism, abuzuri de barbiturice, droguri, unde tulburările amnezice, degradarea intelectului până la demență, modificarea personalității, stările halucinatorii din episoadele delirante acute sunt argumente ale influenței factorului chimic asupra psihicului prin intermediul compartimentului de substanță. |
| s-94
| Medicamentele psihotrope demonstrează suportul material, biochimic al funcțiilor psihice, fără a fi corelate, obligatoriu cu cauzalitatea tuturor tulburărilor psihice și care au determinism plurifactorial, poate la fel de vast și de complex ca însăși psihogeneza. |
| s-95
| În cadrul terapiilor informaționale, un prim grup, prin comunicare directă, îl constituie modelele de dialog asemenea psihoterapiei intelective, raționale, care generează și efectul placebo. |
| s-96
| Utilizarea în practica medicală a inducției sugestive ar putea fi realizată conștient și sistematic de către medic, în consens cu medicația prescrisă. |
| s-97
| În acest fel se poate obține un plus de acțiune terapeutică de 30-65 % din efectul scontat, procent ce corespunde valorii efectului de placebo. |
| s-98
| Psihoterapia a fost mult timp controversată de anumite curente din medicină, cu toate că aria sa este mult mai largă decât se cunoaște de către practicieni. |
| s-99
| Ea este considerată în general ca un sistem de tratament prin intermediul mijloacelor psihologice. |
| s-100
| Psihoterapia prin comunicare are efect terapeutic în suferința psihică, precum și în afecțiunile psiho-somatice sau cu determinism cortico-visceral, afecțiuni foarte frecvent întâlnite în actuala etapă a societății umane. |
| s-101
| Psihoterapia comportamentală a luat naștere din orientarea behavioristă și pavlovistă, prin aplicarea graduală a principiilor desensibilizării, aversiunii corectoare și a condiționării operante față de stimulii anxiogeni sau pulsiunile nocive. |
| s-102
| Aceasta are ca principiu faptul că pacientul trebuie obișnuit să-și controleze și să-și suprime stările emotive prin descărcarea lor de semnificație, intervenind întotdeauna tactul și caracterul individual al medicului. |